Contribuabilul si martisorul. La piata

Articol scris de Tiberiu Neacsu
(Bv tibi, prin texte aparent simple se vede clar intentia de trezire a celoc care mai pot fi treziti cat de cat. Succes!!!)

Urasc aglomeratia. Ma face sa-mi pierd orice sens al orientarii, orice echilibru psihic, ma adanceste intr-o stare nevrotica si-mi subliniaza pornirile agresive. Nu e placut. Mai ales ca treburile astea au fost un strasnic insotitor al unui shopping primavaratec: martisorul.

Acum, nu stiu daca pot reda foarte fidel ce se intampla in ultima zi a lunii februarie, dar cred ca dementa colectiva ar explica foarte bine dinamica acestor categorii sociale si, mai ales, intelectuale, in cautarea simbolului primaverii. Imbulzeala, coate, cate o strambatura, un zambet ironic, o schimbare de directie neprevazuta si… iata-te prins intr-o capcana umana, intr-un ambuteiaj umano-martisoresc din care nu poti iesi. Nici nu poti ramane acolo, desigur. Pardon. Ma scuzati. Dati-mi voie. Nu functioneaza. Asta pentru ca domnita din fata mea nu cedeaza decat in fata unei presiuni impresionante a puhoiului care aplica aceeasi presiune chiar pe lombarii mei suprasolicitati. Se intoarce, se uita la mine urat si, pana sa apuc sa-i explic ca, de fapt, nu eu, ci… ORASUL, era tarziu. N-a vrut martisor de-acolo. A trecut la taraba urmatoare pentru a se schimonosi cu prietena ei la snururile alb-rosii.

Alt rand de tarabe, alta poveste. Un domn pe la vreo 45-50 de ani, posibil sot, dar amant cert, achizitiona un cadou. Sigur e din argint? Si ne dati si snur, nu? Ha ha ha. Ca, stiti dumneavoastra, fara snur e… Nu e! Pardon. Ma scuzati. Trec. Achita, ia marfa si-si face loc prin grotescul spectacol. Ma hotarasc sa trec pe alt rand de tarabe. Fac stanga si ma angajez intr-o depasire destul de periculoasa, avand in vedere ca din sens opus se apropiau vreo patru insi cu viitor de bodyguard becalian. Ma subtiez. Alice, ma gandesc.

Observ la un nene comerciant niste obiecte sticloase. Curiozitatea ma propulseaza. Clientii, trei doamne cu fuste colorate si doua liceence, din cate imi dau seama. Liceencele care sunt trimise de clasa pentru a cumpara martisoarele profesoarelor. Faaataaaaa, nu de-asta, fata, ca nu ne incadram. Ba va incadrati, ma gandesc eu. Va incadrati mai incolo, da’ mai ieftin. Doamnele cu fuste radeau de mama focului incercand sa inteleaga de ce unui cosar i se misca un picior. Hauarde. Ma mut pe alt rand.

Aici e meserie, frate, povesteste unul dintre musterii unei doamne care isi aliniase munca de luni de zile. Sau poate doar dovada unor drumuri repetate si a unei investitii delicate in brizbrizuri kitsch. Un snur si gata-i treaba. Da, manca-ti-as. Ia uite-l pe-asta. Cre’ ca i-ar place aleia, il iau? E doo sute de mii, esti prost?! Ura doamnei comerciante avea iz amar. Ramase cu brizbrizu’ pe taraba si cu banii in buzunaru’ cocalarului care nu reusi sa impresioneze. Trecu mai departe, luand capace repetate de la sfatuitorul sau mai corpolent.

Ultimul rand, ma gandesc. Inca putin si reusesti sa scapi. Cercetez cu atentie si ochesc ceva care-mi place. Ma strecor, trec in dunga, fac slalom, virez neprevazut si iata-ma cu portofelu’-n mana achizitionand produsul. Zis si facut. Acum trebuie s-o iau de la capat? Descurajat, trec pe rosu pentru a scapa de corvoada traversarii unei mari de indivizi ai unei specii interesante, ma gandesc. De departe, tot haosul asta pare un efect al cantinei foamei. Sau al micilor electorali. Cam ca legea educatiei. Tu ce-ai facut de legea educatiei?