marți, 22 martie 2011
duminică, 20 martie 2011
joi, 10 martie 2011
sâmbătă, 5 martie 2011
vineri, 4 martie 2011
În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română!
| 
| 
| 
| 
| 
Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.
Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor.
Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă.
Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.
Războinicii geţi au urmaşi în India
“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats».
Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi.
De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.
 |  |
Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman.
De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până 
în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.
A studiat 20 de ani problema masageţilor
Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată 
de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.
Herodot a scris despre masageţii din Asia
Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic - n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se pierde în depărtare.
Această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.
Teoria se verifică pe internet
Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi.
Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.
Buddha s-a reincarnat in Nepal
Buddha s-a reincarnat in Nepal
Mii de credinciosi budisti din intreaga lume se aduna in decursul acestei saptamani in Nepal pentru a fi de fata la profetiile care vor urma sa fie facute de un baiat de 18 ani, considerat reincarnarea personajului istoric Buddha Sakyamuni, anunta BBC.
Conform oficialitatilor nepaleze, baiatul a revenit din jungla unde se retrasese initial pentru o recluziune de peste un an de zile.
Ram Bomjan, in varsta de doar 18 ani, a aparut in decursul zilei de luni, 10 noiembrie, anul curent, in apropierea oraselului Nijgadh, aflat la circa 160 kilometri de capitala Nepalului, Kathmandu.
Adeptii sai devotati sustin ca Bomjan este nimeni altul decat reincarnarea spiritului lui Buddha, fondatorul uneia dintre cele mai mari religii ale lumii, nascut pentru prima data pe acesta planeta in urma cu 2 500 ani, in orasul Lumbini din regatul Nepalului.
Ram Bomjan, a intrat in atentia opiniei publice mondiale in anul 2005, cand in fata a numerosi credinciosi, reporteri si echipaje de televiziune, a intrat intr-o stare de meditatie profunda la umbra unui copac. Tanarul Bomjan a realizat o performanta aprope de limitele paranormalului, reusind sa stea nemiscat in postura de meditatie timp de 10 luni, perioada in care nu s-a miscat, nici nu a baut sau a mancat, spre extazul miilor de credinciosi si stupoarea zecilor de oameni de stiinta, martori la aceasta performanta incredibila.
Dupa acest episod extraordinar, Bomjan a disparut in jungla. Oficialitatile nepaleze sustin ca Bomjan va vorbi pe data de 18 noiembrie, ocazie cu care va face o serie de profetii legate de viitorul acestei planete. In ciuda faptului ca nu exista nici o confirmare oficiala din partea preotilor budisti care vizeaza adevarata reincarnare a spiritului lui Buddha in trupul lui Bomjan, precum si faptul ca exegetii budismului cred ca Buddha insusi nu se mai poate reincarna deoarece s-a eliberat, rupand lanturile Samsarei, misterul persista. Si unii si altii raman neputinciosi in a explica performanta lui Bomjan.
Budismul este o religie care numara in prezent peste 325 milioane de adepti, majoritatea in Asia.
Sursa: descopera.ro
joi, 3 martie 2011
miercuri, 2 martie 2011
Povestea cersetorului afgan
Inca un romanas care incearca sa trezeasca romanii cei pt care mai e speranta. Bv Bruno ai un suporter in + si daca decizi sa te candidezi te as vota, macar spui povesti mai interesante decat ei...
Povestea cersetorului afgan
Am un prieten bogat, care are mai multe magazine în centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocaţi etc. Acum vreo şapte ani s-a aciuat lângă una dintre rotiseriile lui un orb însoţit de o căţea. Când nu avea ochelarii pe nas era înspăimântător, căci avea ochii scoşi.
După ce primea de la vreun client sau de la vânzător o bucată de pui, se retrăgea într-un colţ, mesteca bine carnea şi o scotea să i-o dea câinelui care-l însoţea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clienţii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotărât să stea de vorbă cu el. L-a chemat în biroul lui, dar el a refuzat să intre dacă nu intră şi căţeaua lui. Miraţi de ataşamentul lui faţă de un câine, ne-am hotărât să-i ascultăm povestea.
Tatăl meu a fost mollah-ul oraşului Kabul. El a fost cel care a organizat apărarea oraşului la invazia ruşilor. Credea mult în valorile civilizaţiei americane şi a început tratative cu ambasada SUA pentru susţinerea rezistenţei afgane. Lupta de guerilă pe care a dus-o de la început a creat o solidaritate uriaşă între afgani şi el a primit sprijin din toate colţurile ţării. Dar într-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, în oraşul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat poşta, gara, radioul, spitalele şi toate punctele-cheie din oraş, spunând că vor să organizeze mai bine apărarea în faţa ruşilor.
Tata nu l-a privit cu ochi buni de la început pe liderul lor, Osama bin Laden, căci părea viclean şi cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciprocă, dar nu s-a manifestat o bună bucată de vreme. Când Osama l-a proclamat mollah peste oraş pe un alt afgan, dându-l la o parte pe tata, acesta a reacţionat cerându-i să părăsească ţara.
În acea noapte seraiul nostru a fost atacat de saudiţi, tata a fost omorât, la fel şi mama şi fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmând să mă omoare a doua zi, împreună cu celălalt frate şi cu sora mea. Cum cunoşteam toate cotloanele casei, am reuşit să fug şi să mă ascund în casa imamului de la periferie vechi prieten cu tata.
La scurt timp Osama a declanşat războiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Într-o noapte o bombă a atins casa imamului, strivindu-ne pe toţi sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masă, dar nu mă puteam mişca pentru că deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toţi din casă, dar nimeni nu mi-a răspuns şi cred că erau morţi cu toţii. Eram convins că voi muri şi eu, căci nu ştiam cum pot să ies.
Într-un târziu am auzit un lătrat de câine. Am strigat şi câinele şi-a dat seama unde eram. A reuşit să-i alerteze pe vecini şi m-au scos de sub dărâmături. Au venit cei de la Salvare şi au vrut să mă ia la spital, dar eu am fugit de teamă să nu încap iar pe mâna saudiţilor. Atunci căţeaua a venit după mine. De parcă ar fi înţeles totul fără să-i vorbesc, m-a scos din oraş pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden şi, după 10 săptămâni de rătăciri prin tot felul de aşezări, am hotărât să părăsesc ţara. Căci întreg Afganistanul era bombardat, chiar şi munţii cei feriţi şi plini de peşteri secrete.
Însoţit de această căţea, am traversat munţii şi am ieşit din ţară pe la Bala direct în Turkmenistan. Am bătut la porţile mai multor căpetenii turkmene care, în trecut, apelase la ajutorul tatălui meu, rugându-i să mă ajute să-i îndepărtez pe saudiţi din Afganistan. Amăgiţi însă cu ideea îmbogăţirii cu petrolul din Marea Caspică, cei mai mulţi lideri nu mai voiau să audă de ţara mea se temeau şi de ruşi, şi de americani, şi de saudiţi şi nu voiau să aibă vreo atitudine vrăjmaşă faţă de ei. Aşa că am plecat mai departe în Armenia, apoi la kurzii din Turcia şi, negăsind sprijin nici la ei, am urcat în Bulgaria şi apoi în România. Am ajuns aici după şase luni de mers, în cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor şi mâncând ce îmi dădeau oamenii sau ce găsea căţeluşa asta.
Cu cât mă îndepărtam de ţara mea, cu atât interesul şi dorinţa de a ajuta Afganistanul scădeau simţitor. În Bulgaria şi în România oamenii nici nu ştiu unde e situată ţara mea pe hartă, iar comunităţile musulmane nici nu vor să ne ajute în vreun fel. Eram convins că voi merge mai departe, până la Bruxelles sau chiar mai departe, în SUA, dar căţeluşa s-a îmbolnăvit. Picioarele o dor şi nu mai poate face drumuri lungi, iar dinţii i s-au stricat şi nu mai poate mesteca fără dureri. Aşa că ne-am oprit aici, în Bucureşti, de câţiva ani.
Am găsit o vreme un frate musulman care m-a lăsat să-l ajut la shaormerie, dar când clienţii i s-au împuţinat nevasta lui a dat vina pe înfăţişarea mea şi a trebuit să plec. Am vrut să predau pe undeva limba şi literatura arabă, căci aceasta era specialitatea mea la Kabul, dar n-am găsit pe nimeni interesat aici. Şi am continuat să cerşesc ca să am cu ce s-o hrănesc pe căţeluşa mea şi să strâng ceva bani pentru a o putea vindeca. Dacă ea m-a salvat de la moarte şi m-a adus până aici, sunt dator şi eu s-o salvez, ca să mergem mai departe. Ştiu sigur că dacă voi ajunge în America soarta ţării mele se va schimba.
Prietenul meu afacerist l-a luat pe cerşetor şi l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, căci el nu s-a mai arătat lângă rotiserie. Uitasem de el, căci au trecut şapte ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat să-mi spună că a primit o scrisoare de la cerşetor. A ajuns în SUA, predă la Universitatea din Madison, Wisconsin, şi speră să se reîntoarcă în Afganistan în anul următor cu sprijinul autorităţilor americane. M-a uimit modul în care a încheiat scrisoarea: "Mulţumesc lui Allah pentru milostivenia lui şi îl rog să mă ierte că mă închin şi lui Hristos, pe care îl implor să aibă grijă de tine, aşa cum tu ai avut grijă de căţeluşa mea".
Bruno Stefan
Povestea profanatoarei de morminte
'Inca un romanas care incearca sa trezeasca romanii cei pt care mai e speranta. Bv Bruno ai un suporter in + si daca decizi sa te candidezi te as vota, macar spui povesti mai interesante decat ei... '
Povestea profanatoarei de morminte
Anul trecut m-am trezit la uşă cu două persoane necunoscute: o femeie de vreo 35 ani, masivă, corpolentă, cu o structură a feţei bărbătoasă, dar luxos îmbracată, cu o haină de blană scumpă şi cu multe bijuterii pe ea - şi o fată de aproximativ 20 ani, îmbrăcată de-asemeni bine, pe măsura vârstei ei. Le-am privit nedumerit, căci nu le cunoşteam.
- Buna ziua, sunt Nina, s-a recomandat doamna corpolentă.
Am rămas în continuare nedumerit. La auzul numelui ei mi-a venit în minte doar Nina Iliescu, nevasta fostului şef de stat, dar categoric nu era ea. Mă gândeam că e o fostă studentă de-a mea - am în fiecare an sute de studente la cursuri, dar şi această ipoteză am înlăturat-o rapid din minte - nu se încadra deloc în tiparul studentelor mele; părea o persoană fără studii superioare.
- Care Nina?, am întrebat mirat.
- Nu-ţi mai aduci aminte? M-ai întâlnit în 1991 în Şcoala Specială de Muncă şi Reeducare de la Găieşti şi am stat atunci mai mult de vorbă. Eu profanasem un mormânt al unei fete care nu murise şi am redat-o vie părinţilor ei.
M-au năpădit dintr-o dată amintirile legate de cazul ei - un caz neobişnuit, în care m-am implicat mult şi despre care am scris numeroase articole şi multe memorii pe care le-am înaintat tribunalelor care au judecat-o.
Pe când avea 17 ani, împreună cu iubitul ei a văzut pe străzi o înmormântare a unei fete foarte bogate. Noaptea au intrat în cimitir, au deschis mormântul, iar decedata s-a trezit din moartea clinică în care intrase. Decizia tribunalului de a o condamna la 4 ani închisoare pentru că a salvat o viaţă m-a nemulţumit, iar despre cazul ei am făcut multă vâlvă în presa vremii şi am ajutat-o să făcă recurs la Curtea Supremă şi apoi la Strasbourg. Dar după ce hotărârea tribunalului internaţional a fost inatacabilă şi ea a rămas să-şi ispăşeasca cei 4 ani de închisoare, m-am retras din acest caz şi nu am mai ţinut legătura cu ea.
Cu ocazia altor cercetări prin puşcării am încercat să mai dau de ea, dar nu am reuşit, iar ea dispăruse fără urmă. Mulţi ani mai târziu, la începutul anului 2000, după încă o încercare eşuată de a da de urma ei, am scris o poveste pornind de la cazul ei. Povestea, cu titlul "Dicţionarul nenăscuţilor", a fost tradusă în limba rusă de un prieten şi a fost publicată în revista "Literaturnaia Gazeta" de la Moscova.
În vara aceluiaşi an am fost contactat de cineva de la Ambasada Rusiei, care mi-a spus că am primit premiul revistei amintite pentru cea mai bună poveste a anului şi mi-a cerut să mă duc la Moscova pentru a primi premiul. Pentru că eram în plină campanie electorală (tocmai făcusem câteva sondaje despre implicarea lui Iliescu în scandalul "firul roşu" şi intrasem în conflict cu liderii PDSR), dar mai ales pentru că priveam cu suspiciune orice contact cu Rusia (pentru a nu fi acuzat de legături cu comuniştii), am refuzat invitaţia şi nici nu m-am dus ulterior la ambasadă să-mi ridic premiul. O dată scrisă această poveste, cazul Ninei s-a închis definitiv în mintea mea şi nu m-am mai gândit deloc la ea. De aceea era o mare surpriză să o văd la uşa casei mele după 18 ani. În tot acest timp chipul ei mi s-a şters din minte şi am devenit curios peste măsură să aflu ce a făcut de-atunci şi până acum.
- Nu am evadat, aşa cum ai scris tu în poveste, ci am fost transferată la Penitenciarul Jilava. Transferul l-a făcut tatăl fetei pe care am scos-o din mormânt, căci, precum ştii, fata aceea s-a legat mult de mine şi nu trecea nici o sâmbătă măcar fără să o văd la vorbitor. Venea la mine şi nu vorbea prea multe - stătea şi mă privea şi voia să-i vorbesc eu continuu. Deşi mă agasa cu prezenţa ei permanentă, pachetele pe care le aducea de fiecare dată mă îndatorau, aşa că am început să-i spun vrute şi nevrute din viaţa mea. Despre părinţi, despre sora mea, despre iubitul meu, despre copilul pe care-l lăsasem în grija soră-mii, despre traiul meu prin cimitire, despre orice.
La un moment dat nici nu ştiam ce să-i mai povestesc şi între noi se aşternuse o tăcere stânjenitoare. Atunci a început ea să vorbească. Mi-a spus că în timpul mineriadei din 14 iunie 1990 a ieşit pe străzi, împreună cu colegii şi cu prietenul ei, pentru a manifesta împotriva loviturii de stat date de Ion Iliescu. În faţa Facultăţii de Arhitectură a avut loc altercaţia studenţilor cu minerii. Cei mai mulţi studenţi s-au baricadat în interiorul facultăţii. Atunci patru vlăjgani au luat-o şi au făcut-o berbece, încercând să spargă geamul uşii cu capul ei.
După primele lovituri a simţit cum se ridică deasupra mulţimii şi şi-a văzut trupul în braţele acelor vlăjgani. Era mirată cum de reuşise să se dedubleze şi să-şi vadă trupul mort cum reuşeşte să spargă geamul incasabil al uşii, să se vadă apoi azvârlită în holul de la intrare. Se plimba deasupra masei de mineri şi a văzut cum câţiva oameni îmbrăcaţi în mineri conduceau mulţimile înfuriate spre toate sălile facultăţii. Au reuşit să intre in biblioteca în care stăteau ascunşi câţiva manifestanţi şi ea a privit de sus măcelul care a urmat: cum au fost loviţi studenţii cu topoarele în moalele capului, cum fetele au fost violate şi apoi strangulate, cum unii au fost împuşcaţi drept în frunte de câţiva securişti travestiţi în mineri.
Striga de sus să-i atenţioneze pe studenţi, dar nimeni nu o auzea. Privea îngrozită şi neputincioasă acel carnagiu. Vedea sufletele celor morţi cum se ridicau alături de ea, tulburate şi ele de cruzimile securiştilor. Într-un colţ al bibliotecii au văzut o studentă care încerca disperată să se ascundă şi toţi cei de sus i-au strigat să intre în raftul de jos şi să se acopere cu cărţi. Ca şi cum i-ar fi auzit şi ar fi înţeles mesajul lor, fata s-a strecurat acolo şi a stat tăcută ore în şir, până când minerii au părăsit clădirea şi nu a ieşit din facultate nici a doua zi, privind de la geam cum trupele de asalt ale lui Iliescu puneau flori în fata Teatrului Naţional pentru a acoperi urmele crimelor făcute acolo.
Sufletul fetei a mai rătăcit o vreme prin alte săli ale facultăţii, văzând alte crime, alte bătăi şi violuri, alte brutalităţi ale minerilor. Împreună cu sufletele altor decedaţi se uitau cu atenţie la chipurile agresorilor, pentru a le identifica la Judecata de Apoi. Nu după multă vreme a simţit cum se ridică rapid, ca şi cum ar fi fost aspirată printr-un tunel luminos. În acest urcuş l-a vazut pe bunicul ei într-o mulţime ce părea a fi a unor hoţi - toţi cu mâinile tăiate. A văzut-o apoi pe sora ei mai mică, decedată la 7 ani, într-o grădină cu flori în care erau mulţi alţi copii de aceeaşi vârstă. Şi amândoi o chemau să vină la ei după Judecată. S-a oprit din urcuş într-o sală mare, foarte luminată, şi a auzit o voce puternică ce a întrebat-o de ce nu a stat acasă, aşa cum i-a spus aseară.
Mult timp fata a stat de vorbă cu acea voce, explicându-i toate faptele ei şi răspunzând la toate întrebările puse. Într-un târziu vocea i-a spus: "Du-te înapoi şi prinde-i pe ticaloşi" şi imediat a văzut că este lăsată în jos prin acelaşi tunel luminos. De-abia a apucat să-i salute pe sora şi bunicul ei, dar a auzit cum acesta din urmă i-a spus să sape în colţul din stânga al beciului casei, unde a ascuns câteva lucruri de preţ. Şi s-a trezit apoi în mormânt, tocmai când eu deschideam capacul sicriului ei. De aceea n-a avut nici o îndoială când eu i-am spus că Dumnezeu m-a trimis să o salvez.
După ce am ascultat povestea ei, fata mi-a spus că trebuie să mă scoată din închisoare ca să împlinească voinţa Domnului. Deşi învăţasem saă fiu o persoană dură, căci altfel nu puteam trăi prin cimitire, povestea ei m-a înfiorat şi am înţeles că toate nefericirile vieţii mele nu au fost întâmplătoare şi ele au reprezentat etape din drumul care trebuia să mă aducă în faţa ei. Atunci am simţit prima oară că Dumnezeu are un plan cu mine şi m-am simţit mândră că m-a ales să-i realizez eu acel plan. În scurt timp tatăl fetei a reuşit să mă scoată din închisoare, lucru pe care tu nu ai putut să-l realizezi, oricât te-ai chinuit.
După ce am ieşit din puşcărie, am plecat cu ea la casa părinţilor ei. Am început împreună să săpăm în colţul din stânga al beciului şi am dat curând peste o ladă mare, aşa cum erau pe vremuri lăzile de zestre. Înăuntrul ei am găsit o sumedenie de cocoşei de aur, multe bijuterii, o mulţime de carnete CEC la purtător, bani de pe vremea lui Ceauşescu, tacâmuri de aur şi argint - o avere cum numai în basme se întâmplă să găseşti. "N-o să-ţi mai pui niciodată grija zilei de mâine" - mi-a spus fata, hotărâtă să împartă cu mine toate acele bogăţii.
Am plecat apoi la sora mea, mi-am luat fata înapoi şi ne-am mutat toate în casa înviatei. Curând mi-a cerut să mergem în Hunedoara să-i găsim pe criminali. Am colindat toate zonele miniere de acolo, dar mie nici un chip nu-mi spunea nimic şi vedeam că nici fetei nu-i spuneau ceva acele chipuri. Zi de zi ne uitam cu atenţie la figurile lor, atât la intrarea cât şi la ieşirea din subteran. Am colindat luni întregi toate zonele miniere ale ţării, stând de vorba cu numeroşi ortaci. Dându-ne drept ziariste care făceau un reportaj despre mineriade, i-am provocat pe mulţi să ne facă destăinuiri, dar nici o poveste a lor nu se potrivea cu povestea prietenei mele. Atunci ne-am hotărât să ne întoarcem în Bucureşti.
Pe când rătăceam prin magazinul Unirea, fata s-a oprit brusc în faţa unui om ce părea a fi patronul standului. "El e unul din criminalii mei" - mi-a şoptit. Omul s-a uitat şi el la noi, mirat că-l privim cu atâta insistenţă, dar nu a recunoscut-o pe fată. Ne-am retras şi am făcut un plan prin care să-l urmărim continuu pe acel om. Tulburată de reîntâlnirea cu el, fata ar fi fost în stare să-l ucidă pe ticălos, dar ştia că nu are voie să ia viaţa nici unui om, ci doar să facă dreptate. L-am fotografiat în toate ipostazele timp de 2 zile şi, cu ajutorul tatălui ei (un cunoscut politician de dreapta), am reuşit să-i citim dosarul de la fosta Securitate şi să primim informaţii despre evoluţia lui după 1990.
Fost ofiţer la Direcţia a 3-a a Departamentului Securităţii Statului până în 1989, a fost implicat activ la evenimentele de pe Aeroportul Otopeni în zilele revoluţiei. Pentru a nu fi deconspirat şi judecat pentru că a ordonat deschiderea focului împotriva soldaţilor, el a fost folosit şi la Târgu Mureş în martie 1990 şi la mineriadele din Bucureşti, fiind pus să facă multe lucruri murdare. După schimbarea guvernului Roman, a fost trecut în rezervă şi a fost trimis cu misiuni economice, devenind un prosper om de afaceri. În scurt timp am început o campanie împotriva lui: am trimis presei copii după dosarul lui, poze cu el, mărturia prietenei mele, declaraţia lui despre evenimentele de la Otopeni, etc. După o campanie asiduă, în care toate ziarele din ţară ne-au susţinut, tipul a fost arestat, judecat şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru faptele de la revoluţie.
În timpul ăsta fata a întâlnit alt criminal care ajunsese director în Ministerul de Interne. Cu el a fost mai greu, căci a trecut la ameninţări şi intimidări, dar nu ne-am lăsat. Atunci când părea că ne scapă din mână, fata care s-a ascuns pe raftul de jos al bibliotecii Facultăţii de Arhitectura a venit şi a depus mărturie împotriva lui şi astfel Ministerul de Interne a fost nevoit să-l predea justiţiei şi, după 3 ani de judecată, a fost condamnat şi el la 10 ani pentru implicarea în mineriade.
Treptat-treptat, prietena mea a identificat încă 15 agresori, ajunşi mai toţi patroni, înalţi funcţionari guvernamentali, ambasadori, unul chiar deputat. Împotriva tuturor a dus campanii uriaşe pentru deconspirarea acţiunilor lor din vremea mineriadei. În ultimii 16 ani ne-am transformat în vânătoare de foşti securişti.
Nina s-a oprit puţin din povestit. Deşi tulburat de povestirea ei, simţeam că încă mai are multe de spus şi că trebuie să ajungă şi la scopul vizitei ei, de aceea nu am întrerupt-o cu nici o întrebare. Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat şi ea a continuat să vorbească.
- Ştiu că astăzi este ziua ta şi mi-ar fi făcut plăcere să te deranjez doar pentru a-ţi ura "La mulţi ani!" Dar trebuie să-ţi spun că am venit să discutăm ceva foarte serios. Prietena mea a descoperit recent că statisticianul tău este unul din agresorii de la Facultatea de Arhitectură. Şi nu am vrut să începem munca la cazul lui până nu discutăm cu tine, căci demascarea lui te-ar afecta destul de urât şi nu e drept să suferi, după ce tu m-ai ajutat acum 18 ani. Mai ales că şi tu ai fost atunci la demonstraţii împotriva lui Iliescu, de partea studenţilor. Aşa că am rugat-o pe prietena mea să mă lase mai întâi să discut cu tine. Dă-l afară din servici pe ticălos, ca scandalul să nu se întindă şi asupra ta. Ţi-am adus-o în locul ei pe fata mea, studentă la sociologie, care ştie destul de bine să facă eşantioane şi prelucrări statistice.
Atunci am privit-o cu atenţie pe fata care o însoţea şi am lăsat-o câteva minute să-mi vorbească de experienţa ei în domeniul statisticii.
Încă uimit de neobişnuitul povestii ei, îmi venea greu să cred prea mult din cele spuse mai înainte. Ca să-mi înlăture îndoielile a scos un dosar pe care era scris numele statisticianului meu, iar ceea ce am citit m-a cutremurat. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am putut să las toate sondajele din ultimii 2 ani pe mâna unei asemenea brute. L-am angajat în urma recomandării unui profesor de la facultatea de sociologie şi mi s-a părut un om destul de bine pregătit. Era destul de tăcut, dar am apreciat tocmai acest lucru, căci foştii mei statisticieni mai mult vorbeau decât lucrau. L-am implicat în peste 130 de sondaje în aceşti 2 ani cât am lucrat cu el şi nu s-a întâmplat să am rezultate proaste decât în două cazuri, în care însă nu a fost vina lui, ci a mea (din cauza timpului nefavorabil, a ninsorii şi a ploii, operatorii de interviu s-au adăpostit în scările de bloc şi au falsificat multe chestionare, iar eu nu am avut răgazul să verific minuţios munca lor pe teren şi să refac interviurile incorecte).
Citind dosarul înmânat de Nina, nu am avut îndoiala că statisticianul meu era fost ofiţer de Securitate. Ca să mă convingă şi mai mult, ea a continuat:
- El este un caz special, căci violenţa lui fizică a fost dublată de o violenţă sexuală. În timp ce o ţinea de picioare pe prietena mea ca pe un berbece cu care urmau să spargă uşa facultăţii, el o tot pipăia prin locurile intime şi îi vorbea porcos. Un fost student de la Filologie care s-a ascuns şi el în Facultatea de Arhitectură l-a recunoscut recent şi a fost uimit să-l vadă alături de tine - despre care ştia că te-ai ţinut departe de comunişti şi securişti în toţi cei 20 de ani. Cazul lui e un exemplu tipic despre modul în care foştii securişti s-au infiltrat în toate instituţiile, chiar şi în cele mai anticomuniste. Trebuie să îl laşi pe mâna noastră şi îţi promit că nu va rămâne nepedepsit. Şi drept mulţumire pentru ajutorul tău, tatăl prietenei mele vrea să te implice într-un proiect important.
Am făcut aşa cum mi-a spus Nina. La scurt timp statisticianul meu a fost arestat, iar locul lui a fost luat în firma mea de fata Ninei. După câteva zile m-am întâlnit cu tatăl înviatei - un lider politic ce apare des la televiziuni, care mi-a propus să mă implic în campania electorală din India. Contractul propus era fabulos pentru mine: 3 serii a câte 50 de sondaje în diverse colegii din India, fiecare serie urmând a fi finalizată în maximum 10 zile. Nu aş fi crezut că pot realiza atâtea sondaje într-un interval aşa de scurt dar, graţie fetei Ninei, campania din India a fost terminată cu succes. Acest lucru mi-a adus comenzi din mai multe ţări aflate în prag de alegeri şi am continuat să lucrez în acest an în special pentru clienţi străini. Relaţiile prietenei Ninei mi-au deschis uşi pe care n-aş fi visat vreodată că le pot deschide. Iar astăzi, la un an de la acea vizită, continui încă să mă minunez de schimbările produse în viaţa mea de o fostă profanatoare de morminte şi de fată pe care ea a înviat-o din morţi.
Moartea asculta povesti
Inca un romanas care incearca sa trezeasca romanii cei pt care mai e speranta. Bv Bruno ai un suporter in + si daca decizi sa te candidezi te as vota, macar spui povesti mai interesante decat ei...
Moartea asculta povesti
Acum opt ani am fost operat de apendicită. Banala operaţie m-a ţintuit pe patul de spital 10 zile fără să mă pot mişca şi cu dureri foarte mari. După terminarea operaţiei am fost mutat într-un salon mare, în care erau peste 15 persoane care fuseseră operate în aceeaşi zi şi care aveau, ca şi mine, complicaţii postoperatorii. În salon gemetele de durere nu conteneau, iar atmosfera era destul de apăsătoare. În prima noapte, un bătrân de 82 de ani şi-a luat bastonul de lângă pat şi a început să-l agite în toate părţile strigând:
- Pleacă de lângă mine, nenorocito, şi ia-ţi coasa de-aici mai repede... Na una peste mâini să înveţi minte să te mai apropii de mine...
Şi agitaţia moşului continua, lovind cu bastonul în aer şi ţipând tot felul de fraze, făcând ca ceilalţi pacienţi să simţim un fior rece de spaimă. Ca să oprească acest spectacol care ne îngheţase sângele în vine, vecinul lui de pat i-a spus supărat:
- Mai taci moşule din gură şi lasă-te de poveşti, că vrem să dormim.
Dar bătrânul i-a altoit şi lui un băţ peste picior şi a continuat să se lupte cu bastonul în aer, răspunzându-i:
- Taci, prostănacule, că poate doamna cu coasa vine şi la tine curând.
Şi a ţinut-o toată noaptea într-o luptă cu moartea, luptă la care noi asistam îngroziţi, fără să mai fim în stare să scoatem un cuvânt. Pe când se crăpa de ziuă, bătrânul părea că a ieşit învingător. Din când în când mai lovea cu bastonul în fierul patului şi îl îndrepta apoi spre pervazul de la geam, spunând:
- Acolo să stai cumătră şi de mine să nu te mai atingi. Eu nu mi-am încheiat socotelile cu viaţa.
Cât a fost noaptea de lungă ne-am făcut cruce cu toţii şi ne-am rugat lui Dumnezeu să ne ţină în paza lui, uimiţi peste măsură de curajul bătrânului care a reuşit să împiedice moartea să-şi facă treaba. La vizita de dimineaţă a doctorului, toţi pacienţii salonului eram nedormiţi, iar spaima încă se mai citea pe chipurile noastre. Nici la sosirea rudelor în vizită, figurile nu ni se descreţiseră. Le povesteam în şoaptă cum a decurs sinistra noapte, arătând discret cu mâna sau cu privirea spre patul bătrânului. Ca să scap de starea încordată ce se prelungea peste zi, am intrat în vorbă cu vecinul de pat. Dintr-una într-alta, discuţia a alunecat spre momentul primei întâlniri cu soţia lui, pe care l-am rugat să-l povestească mai pe larg.
- Am văzut-o prima dată la Mânăstirea Suzana, pe Valea Teleajenului, în seara de Înviere. Venise cu părinţii şi cu câteva familii. Era atât de frumoasă că am rămas vrăjit. Mă tot învârteam în jurul ei şi voiam să mă bag în seamă cu ea, dar nu mi-a aruncat nici o privire. Cum auzisem pe o rudă a ei că o striga Elisabeta, am ticluit atunci un plan. M-am dus la mătuşa mea, care era maică la mânăstire, şi am rugat-o să intre în vorbă cu ea şi i-am spus cum. Deşi s-a lăsat greu convinsă, de dragul meu a acceptat să mă ajute. S-a dus spre ea şi i-a spus direct: "Elisabeto, aici ţi-e dat să-ţi întâlneşti ursitul". Mirată tare de faptul că o măicuţă străină îi spune pe nume, ea a întrebat-o de unde o cunoaşte. Cu o voce gravă şi plină de mister, mătuşa mea a continuat: "Fetiţo dragă, stă scris în ceruri că primul bărbat care te va atinge pe mâna dreaptă în această seară va fi bărbatul tău". Apoi s-a retras rapid în chilia ei, uitându-se pe geam la mine, cum m-am apropiat de Elisabeta şi am strâns-o de mâna dreaptă, spunându-i cum mă cheamă şi cerându-i şi ei să-mi spună numele, adresa şi telefonul. Încă neieşită din starea de uimire în care o băgase mătuşa mea, mi-a răspuns la toate întrebările, iar eu i-am spus că o voi căuta a doua zi. Deşi m-am depărtat de ea, toată slujba de Înviere a stat cu ochii pe mine, iar a doua zi a ieşit la întâlnire cu mine. Şi de-atunci suntem împreună.
Povestea lui a fost ascultată şi de alţi colegi de salon, care au zâmbit şi i-au pus şi alte întrebări despre mătuşa lui şi despre rudele ei. Văzând că s-au prins în această discuţie mai veselă, mi-a venit în minte să-i pun pe toţi bolnavii să spună câte o poveste de dragoste pe care au trăit-o sau au auzit-o. Cum se codeau la început, l-am rugat pe un bătrân să ne spună el cea mai năstruşnică întâmplare din viaţa lui, căci părea cel mai vesel şi mai hâtru coleg de salon. Şi bătrânul a început.
- La CAP la mine în sat lucrau numai femei. Era o cooperativă care planta şi culegea legume: roşii, ardei, fasole, mazăre - toate tipurile de legume de suprafaţă. Când culesul era la jumătate, directoarea mă chema pe mine cu tractorul. Cu cupa de excavator încărcam legumele în camioane, iar cu plugul aram suprafeţele culese şi le pregăteam pentru noi însămânţări. Într-o zi, cum nu aveam ce face, m-am lungit în cupa excavatorului să mă odihnesc puţin. După ceva vreme am auzit un foşnet, semn că venea cineva spre mine. Printre ghearele excavatorului am văzut că o femeie venea să-şi facă nevoile lângă tractorul meu, ascunsă de privirile celorlalte muncitoare. Cum nu mă văzuse în cabină şi credea că sunt plecat, s-a pus chiar în faţa cupei în care stăteam lungit, aşa că am văzut tot ce o femeie îşi ţine ascuns privirii oamenilor străini. Când a terminat, n-am mai răbdat şi m-am arătat, făcându-i semn să vină la mine. Nu vă miraţi aşa, căci pe vremea lui Gheorghiu-Dej eram un tinerel frumos, subţirel, dar plin de muşchi, cu un păr bogat şi fetele întorceau privirea după mine. Prima oară femeia a vrut să fugă, dar văzându-mă cum ţâşnesc gol din cupa excavatorului a stat pe loc. Am luat-o şi ne-am drăgostit o vreme, până când s-a auzit strigată de colegele lăsate pe câmp. Nici nu ştiam cum o cheamă şi mă tot frământam cum să fac s-o mai iubesc o dată. Stăteam şi o aşteptam să se întoarcă, dar inima îmi dădea ghes să mă duc după ea pe câmp. Cum stăteam aşa şi mă tot gândeam la ea, aud nişte paşi care se îndreptau spre tractorul meu. Am sărit repede crezând că e ea, dar văzând că e o altă femeie, m-am ghemuit la loc în cupa excavatorului. Ea a venit direct la mine şi mi-a spus: "Frumosule, mi-a zis Maricica ce năvalnic eşti, dar nu am crezut-o şi am venit să mă conving". Şi s-a aruncat peste mine, iubindu-mă într-o poziţie tare incomodă. Deşi m-a durut spatele mult timp după ce a plecat, m-am mirat ce noroc căzuse peste mine să mă iubească două femei în aceeaşi zi. Cum stăteam dezbrăcat în cupa tractorului, aud iarăşi nişte paşi, însoţiţi de nişte pâsâituri: pis, pis, pis. "Hotărât lucru, asta e ziua mea norocoasă", mi-am spus şi m-am trezit peste mine cu o femeie grasă. Era atât de multă că mă strivea cu totul, aşa că i-am spus să stea culcată şi mult timp mi-a luat să dau la o parte cutele de grăsime ale pulpelor ei, ţinându-i în acelaşi timp burta care se revărsa în falduri acoperindu-i ruşinea. Deşi epuizat de celelalte femei, a trebuit să fac eforturi uriaşe să pot s-o satisfac şi pe această femeie. Când am terminat, ea nu se mai putea scula din cupa excavatorului, aşa că a trebuit să pornesc utilajul şi s-o răstorn de-a brebeleacul pe pământ, în râsetele celorlalte muncitoare. Şi timp de o săptămână a fost o zbenguială continuă lângă tractorul meu.
Am râs cu toţii de povestea bătrânului tractorist, iar unii l-au întrebat mai multe despre poziţiile din cupa excavatorului, despre cele mai nebunatice femei şi despre relaţiile cu ele după acele aventuri. Când părea că discuţia începea să lâncezească şi gemetele să se audă mai des, l-am pus pe un alt coleg de salon să spună şi el o poveste, iar el ne-a făcut să uităm total de dureri. Ne-a spus că pe vremea când era fochist la căminele studenţeşti, îşi făcuse un loc prin care le vedea pe toate fetele dezbrăcate în faţa duşului, aşteptând să vină apa caldă. Şi el le dădea câteodată apa fierbinte, apoi prea rece, privindu-le cum ţopăiau nervoase în pielea goală şi cum le dădea apoi apa potrivită, ca ele să se desfete sub privirile lui. În 20 de ani cât a lucrat la cămine, nu a fost fată care să scape neobservată de el. Le ştia toate aluniţele de pe corp, toate defectele şi toate apucăturile, pe care ni le-a descris atât de frumos, încât toţi am început să râdem, uitând de operaţiile recente care ne-au provocat dureri cumplite.
Unul câte unul, toţi colegii de salon am continuat să spunem câte o poveste, fără să ne oprim nici în faţa doctorilor şi asistentelor care veneau la noi şi nici în faţa rudelor sosite în vizită. În jocul ăsta s-au prins şi ei, istorisindu-ne lucruri hazlii petrecute în timpul orelor de gardă, pe bancheta de consultaţii, cu diverşi pacienţi închipuiţi sau paciente trăsnite. Atmosfera se destinsese atât de mult spre seară, încât şi bătrânul care ne îngrozise cu o noapte mai înainte a început să ne spună cum şi-a prins fata în curtea magaziei împreună cu directorul şi cum a reuşit apoi să-l convingă să se însoare cu ea.
Noaptea nu ne-am culcat decât după ce fiecare a promis că a doua zi va spune o altă snoavă mai trăsnită decât prima. Şi după ce bătrânul a adormit cu bastonul lângă el.
A doua zi dimineaţă ne-am trezit toţi cu chef de poveşti. Curând buna-dispoziţie şi râsetele erau atât de puternice, încât veneau la noi şi bolnavi din alte saloane. Camera noastră era neîncăpătoare pentru toţi bolnavii, rudele şi vizitatorii dornici să ne împărtăşească experienţele lor hazlii. Un coleg de catedră venit în vizită la mine nu s-a abţinut şi a intrat în jocul nostru, spunându-ne că la una dintre facultăţile particulare la care preda studentele erau atât de nepregătite, încât nu le putea trece examenele. Dar pentru că decanul îl obliga să nu aibă restanţieri, pe studentele care nu ştiau nimic le întreba scurt: "Ce alegi: patru sau patul?". Şi nu mică i-a fost mirarea să vadă că la uşa biroului lui se făcea o coadă uriaşă de fete dornice să obţină o notă de trecere. Timp de 10 zile cât am stat internat am ascultat mai multe poveşti decât a scris Boccaccio în "Decameronul" sau decât i-a istorisit Şeherezada sultanului în "O mie şi una de nopţi". Unele atât de deocheate, încât nu le pot reproduce şi roşesc numai amintindu-mi de ele. Altele atât de romantice, încât sunt sigur că dacă ar fi ecranizate ar deveni filme de succes. Cele mai multe au fost atât de hazlii, încât cu greu ne abţineam să râdem ca să nu ni se descoase operaţiile.
În a opta zi, bătrânul care ne-a speriat cumplit la început a venit la mine şi mi-a spus:
- După ce-am alungat-o pe pervazul ferestrei, eram sigur că moartea va încerca din nou a doua zi să mă ia în primire. Mă uitam la ea cum se sprijinea în coasă şi îi arătam bastonul să ştie că sunt pregătit să mă bat din nou cu ea. Dar după povestea ăluia cu excavatorul am văzut-o că nu se mai putea opri din râs. Uitase de mine tot ascultând poveştile voastre şi când i-am făcut semn să plece, mi-a spus că mă lasă în pace, dar că stă şi ea să asculte aventurile oamenilor. Acum eu mă voi externa, dar îţi las ţie bastonul şi, dac-o vrea să se lege de unul dintre voi să ştii că cel mai mult o doare când îi dai una după gât. Dar poate n-o să fie nevoie de baston. Să ştii că cel mai bine o ţii la distanţă cu o poveste bună, până-ntr-acolo încât ajunge să uite pentru ce-a venit.
Contribuabilul si martisorul. La piata
Articol scris de Tiberiu Neacsu
(Bv tibi, prin texte aparent simple se vede clar intentia de trezire a celoc care mai pot fi treziti cat de cat. Succes!!!)
Urasc aglomeratia. Ma face sa-mi pierd orice sens al orientarii, orice echilibru psihic, ma adanceste intr-o stare nevrotica si-mi subliniaza pornirile agresive. Nu e placut. Mai ales ca treburile astea au fost un strasnic insotitor al unui shopping primavaratec: martisorul.
Acum, nu stiu daca pot reda foarte fidel ce se intampla in ultima zi a lunii februarie, dar cred ca dementa colectiva ar explica foarte bine dinamica acestor categorii sociale si, mai ales, intelectuale, in cautarea simbolului primaverii. Imbulzeala, coate, cate o strambatura, un zambet ironic, o schimbare de directie neprevazuta si… iata-te prins intr-o capcana umana, intr-un ambuteiaj umano-martisoresc din care nu poti iesi. Nici nu poti ramane acolo, desigur. Pardon. Ma scuzati. Dati-mi voie. Nu functioneaza. Asta pentru ca domnita din fata mea nu cedeaza decat in fata unei presiuni impresionante a puhoiului care aplica aceeasi presiune chiar pe lombarii mei suprasolicitati. Se intoarce, se uita la mine urat si, pana sa apuc sa-i explic ca, de fapt, nu eu, ci… ORASUL, era tarziu. N-a vrut martisor de-acolo. A trecut la taraba urmatoare pentru a se schimonosi cu prietena ei la snururile alb-rosii.
Alt rand de tarabe, alta poveste. Un domn pe la vreo 45-50 de ani, posibil sot, dar amant cert, achizitiona un cadou. Sigur e din argint? Si ne dati si snur, nu? Ha ha ha. Ca, stiti dumneavoastra, fara snur e… Nu e! Pardon. Ma scuzati. Trec. Achita, ia marfa si-si face loc prin grotescul spectacol. Ma hotarasc sa trec pe alt rand de tarabe. Fac stanga si ma angajez intr-o depasire destul de periculoasa, avand in vedere ca din sens opus se apropiau vreo patru insi cu viitor de bodyguard becalian. Ma subtiez. Alice, ma gandesc.
Observ la un nene comerciant niste obiecte sticloase. Curiozitatea ma propulseaza. Clientii, trei doamne cu fuste colorate si doua liceence, din cate imi dau seama. Liceencele care sunt trimise de clasa pentru a cumpara martisoarele profesoarelor. Faaataaaaa, nu de-asta, fata, ca nu ne incadram. Ba va incadrati, ma gandesc eu. Va incadrati mai incolo, da’ mai ieftin. Doamnele cu fuste radeau de mama focului incercand sa inteleaga de ce unui cosar i se misca un picior. Hauarde. Ma mut pe alt rand.
Aici e meserie, frate, povesteste unul dintre musterii unei doamne care isi aliniase munca de luni de zile. Sau poate doar dovada unor drumuri repetate si a unei investitii delicate in brizbrizuri kitsch. Un snur si gata-i treaba. Da, manca-ti-as. Ia uite-l pe-asta. Cre’ ca i-ar place aleia, il iau? E doo sute de mii, esti prost?! Ura doamnei comerciante avea iz amar. Ramase cu brizbrizu’ pe taraba si cu banii in buzunaru’ cocalarului care nu reusi sa impresioneze. Trecu mai departe, luand capace repetate de la sfatuitorul sau mai corpolent.
Ultimul rand, ma gandesc. Inca putin si reusesti sa scapi. Cercetez cu atentie si ochesc ceva care-mi place. Ma strecor, trec in dunga, fac slalom, virez neprevazut si iata-ma cu portofelu’-n mana achizitionand produsul. Zis si facut. Acum trebuie s-o iau de la capat? Descurajat, trec pe rosu pentru a scapa de corvoada traversarii unei mari de indivizi ai unei specii interesante, ma gandesc. De departe, tot haosul asta pare un efect al cantinei foamei. Sau al micilor electorali. Cam ca legea educatiei. Tu ce-ai facut de legea educatiei?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
